● „Cum decurge o oră online?” ●
Întâmplarea a făcut ca azi să particip, alături de nepotul meu (clasa a XI-a), la o oră de istorie online. Fiind și pasionat de istorie, curiozitatea m-a împins mai departe.
Doamna profesoară, în jur de vreo 40 de ani, cu o voce blândă, cu camera deschisă, a făcut prezența la începutul orei. Bun! Toată lumea prezentă.
A făcut recapitularea orei trecute, a pus câteva întrebări — cu greu au răspuns unii. Nepotul, cu camera închisă, la fel ca toți ceilalți din clasă.
Îl întreb: „Tu de ce ții camera închisă, dacă doamna o ține deschisă?”
Răspunsul lui a fost: „Vrei să fiu eu fraierul din clasă cu camera deschisă? Nu vezi că toți o țin închisă? Dacă o deschid, vor face toți mișto de mine…”
„Bine, îi spun eu, dar poți face orice cu camera închisă, că doar nu te vede nimeni…”
„Asta e, unchiu’, mai joc ceva pe net, mai vorbesc pe WhatsApp sau Insta cu prietenii…”
Ok, mi-am zis, o fi ora plictisitoare, nu toată lumea e pasionată de istorie și, știți cum umblă vorba: „Profesorii nu își fac orele atractive.”
Doamna începe să le creeze o poveste, nu dictează, nu ridică tonul. La un moment dat, le pune și niște filmulețe pentru a discuta pe marginea lor. Cool, am zis! Dacă aveam și eu așa profesori în liceu și tehnologia de acum…
Încep întrebările… îmi venea să ridic eu mâna. Ce mare scofală să îți dai cu părerea despre un film istoric? Să îmbini cunoștințele cu realitatea din film?
Dar surpriză! Toată lumea — mâlc.
Îmi zic în gând: „O fi căzut netul la toți…”
Doamna, răbdătoare, începe să numească elevii.
Liniște.
Apoi aud răspunsurile:
– Doamna, mi-a căzut netul și nu am putut viziona filmul.
– Doamna, mă scuzați, eram la baie, puteți repeta întrebarea?
– Doamna, nu-mi merge microfonul…
– Doamna, eram la bucătărie să mănânc ceva.
Vreo doi nici nu au răspuns.
Mă uitam la doamna și vedeam ce eforturi face ca să-și țină ora, să scoată ceva de la ei. Am văzut tristețea din ochii ei, voioșia cu care își începuse ora întrebându-i cum le-a fost săptămâna, cum se descurcă în online, dacă sunt bine, dacă au nevoie de ajutor…
Și cum, spre sfârșit, deși zâmbea, era un zâmbet trist.
Cu mâna pe inimă vă întreb: cu ce a greșit acel om?
Am văzut un profesor implicat, care probabil a muncit câteva ore să caute filme, să creeze un scenariu de lecție, cum mulți nu avem talentul să o facem.
Și am văzut elevi de clasa a XI-a, total dezinteresați.
Nu, nu mi s-a părut că era vina profesorului, ci doar o silă de a face școală, de a sta în spatele camerelor închise și de a mima participarea.
Un dezinteres total față de omul din fața lor, care și-a pierdut respectul celor din jur, indiferent ce ar face. Un om mutilat sufletește.
M-am întrebat ce aș fi făcut eu, dacă aș fi fost în locul acelei doamne sau dacă era soția mea.
Sincer, i-aș fi spus în secunda doi să își dea demisia. Nu ai cum. Nu e normal să muncești în astfel de condiții, să îți dai sufletul și să primești doar indiferență.
Au fost vreo 2-3 copii care au răspuns probabil de jenă, dar probabil sunt acei copii care răspund oră de oră. Și vorbim despre un liceu foarte bun din oraș.
Unde greșim noi ca societate? Ca părinți?
Unde este respectul pentru cel din fața noastră?
Cât despre nepot — el va merge la muncă în vacanță, ca să vadă ce înseamnă să muncești, să apreciezi munca și să respecți fiecare om cu care intri în contact.
Poate așa va realiza că acel om de la catedră a muncit și a învățat mulți, foarte mulți ani pentru elevul din fața lui — și tot ceea ce primește este indiferență.
Cât despre doamna profesoară — dacă va citi aceste rânduri — imediat cum ne vom întoarce la școală, vă voi oferi un buchet de flori.
Dacă nu ați contat pentru 34 de elevi, ați contat pentru un singur om, care a terminat cu mulți ani în urmă liceul.
Și dacă pentru mine ați contat, înseamnă că v-ați atins menirea.
